Regrete

Îmi pare rău că nu am mai avut timp de Cozia, de blog, de prieteni, nici măcar de mine, uneori. Dar mă bucur că reuşeşc să am timp pentru familie, pentru fetiţa noastră şi mă pregătesc să învăţ să am mai mult timp şi pentru cea care va veni peste o lună.
Îmi pare rău că nu am mai reuşit să urcăm pe Cozia decât cu maşina, aşa cum, altădată, nici nu am fi conceput să o facem. Îmi pare rău că nu am mai putut sta de vorbă cu prietenii, ca odinioară, lângă foc, la un pahar... Şi să pomenim muntele şi pe cei care nu au putut fi atunci lângă noi, plecaţi prin lume sau din lume.
Mă bucur că totuşi am reuşit să nu ne rupem cu totul de munte, dar îmi e dor de o urcare cu rucsacul în spate, pe iarnă, cu Bolşevicu`.
Muntele este tot acolo, răbdător, ştiind că ne vom întoarce cândva. Iar noi, oamenii, ne considerăm nemuritori şi de aceea tot amânăm să facem lucruri mici, dar esenţiale: mâine ne vom vedea cu bunul prieten, săptămâna viitoare ... luna viitoare ... anul viitor... Dar, sunt posibile doar cele vrute de noi?
Muntele, ca toţi prietenii buni, este răbdător! Şi ne aşteaptă.